...

             
             De ar fi să-ntrebe lumea iarăşi iar, nu că nu au mai întrebat … mă-ntreb şi eu a mia oară iar, de ce asemeni am procedat. De ce? Întrebare simplă, la fel ca şi răspunsul … când ochii încetează să vadă, ce doar sufletul mai vede, când raiul e lăsat pentru un iad, atunci cu toţi veţi înţelege că a iubi nu-i un păcat.
             Păcat pe care oricum majoritatea îl aruncă sub preş atunci când iubesc, când refuză să iubească de dragul societăţii sau făcând compromisul anilor petrecuţi lângă cineva călduţ.
             A fost, este sau va fi … poate greu sau mai uşor … să poţi să treci peste ce conştiinţa spune că ar vrea să faci, când sufletul simte altceva ... alegere de iad pot fi amândouă, dar care iad îţi aduce împlinire?
            Uneori doreşti o ploaie ce nu a mai fost … cu tunete şi fulgere cum nu au mai fost vreodată … atât de puternice cât să poată să îţi acopere urletul durerii, a neputinţei , urletul durerii sau a unor răni ce le porţi în suflet, ploaiea ce cade să îţi acopere lacrimile fierbinţi ce ard, dar nu vrei să se vadă … căci orice lacrimă înseamnă pentru ei o slăbiciune, căci nu înţeleg că sunt lacrimi de suflet, iar în acele momente când sufletul plânge … orice vorbă/gest răneşte şi însângerează mai rău rana.
             Regrete că nu am făcut ieri … dar zi nu fac nimic, pentru că timpul le-au trecut … mâine nu mai conteză sau nu exist … dar dacă ar fi să repet ce a fost ieri (cu conştiiunţa de azi) mai mult ca sigur nu aş schimba nimic din ce am făcut.
             Sunt doar momente ale sufletului prin care trec … ieri, azi, mâine ... doar atunci când poate durerea este prea mare şi nu vine ploaia să o acopere, cad … şi poate nu o mai pot căra … mai am atunci un prieten care să încerce să mă ridice prin şuturi şi noroi … sau printr-un simplu zâmbet …